Thursday, August 13, 2009
Saturday, August 8, 2009
Wednesday, August 5, 2009
Monday, August 3, 2009
Sfarsitul lumii; cer nou si pamant nou. Viata de veci.
Sfarsitul lumii; cer nou si pamant nou. Viata de veci.
Dumnezeu a creat lumea imprimindu-i putinta de a ajunge la desavirsire; de aceea, ea va trebui sa primeasca un alt chip decat cel al lumii cazute pentru ca, la osteasca inviere si dupa judecata universala, cand fiecare om va fi rasplatit sau pedepsit in conformitate cu faptel sale, intreaga creatura, in solidaritate, sa fie ridicata la plenitudinea vietii, potrivit planului divin, pentru ca "Dumnezeu sa fie totul in toate" (I Cor. 15, 28).
Fiind fiinta spirituala necreata, vesnica si absoluta, Dumnezeu nu este supus schimbarii si, precum nu are inceput, nu are nici sfarsit, in timp ce lumea in chipul ei actual, ca si omul, va avea un sfarsit, fiind supusa unei prefaceri si schimbari totale. Despre eternitatea lui Dumnezeu si temporalitatea lumii psalmistul zice: "Intru inceput, Tu, Doamne, ai intemeiat pamantul, si lucrurile mainilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei ramanea. Toate ca o haina se vor invechi si ca pe un vesmant le vei infasura si se vor schimba; iar Tu acelasi esti, si anii Tai nu se vor sfarsi" (Ps. 101, 26-28).
Dar dupa sfarsitul omului nu inseamna nimicirea lui sau distrugerea totala a fiintei sale, ci inceputul unei noi vieti, asa si lumea nu va fi nimicita, ci schimbata, transformata intr-o lume noua, pe masura fiintei omenesti renascute prin inviere, in aceasta noua creatie urmind sa domneasca o deplina desavirsire fizica si moral-spirituala. Astfel, Sfantul Ioan, in Apocalipsa 21, 1, spune: "Si am vazut un cer nou si un pamant nou. Caci cerul dintii si pamantul dintii au trecut, iar marea nu mai este". (I Cor. 7, 31); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Caci chipul acestei lumi va trece" (I Cor. 7, 31); iar Sfantul Apostol Petru zice: "Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzind se vor desface, si pamantul si lucrurile de pe el vor arde cu totul" (II Petru 3, 10). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului spune: "Lumea aceasta se sfarseste, si lumea aceasta creata se innoieste. Pe pamant s-au raspindit tot felul de pacate... Pentru ca sa nu ramana acest lacas minunat plin de faradelegi, trece lumea aceasta, spre a se arata alta mai buna". In sensul Sfantului Apostol Pavel, Fericitul Augustin spune ca lumea aceasta va trece nu in inteles de distrugere totala, ci in acela de schimbare a fetei lucrurilor.
Schimbarea acestei lumi este strans legata de insusirile pe care le vor avea trupurile oamenilor dupa inviere. De aceea, cand trupurile se vor preface, devenind duhovnicesti si chipul acestei lumi se va preface: pamantul se va spiritualiza, pentru ca dreptii sa aiba o locuinta potrivita pentru slava la care sunt chemati, precum spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Atunci nadejdea fapturii, supuse desertaciunii din pricina omului se va implini "... ca si faptura insasi se va slobozi din robia stricaciunii, spre libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21).
Deoarece sfarsitul lumii se afla in strinsa legatura cu a doua venire a Mantuitorului si cu judecata universala, timpul cand se vor intimpla acestea ne ramine necunoscut. Mantuitorul vorbind ucenicilor Sai despre acest sfarsit, ca si despre a doua Sa venire, le-a spus acestora: "Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie... fara numai Tatal" (Matei 24, 36). Iar cand, inainte de Inaltare, ucenicii L-au intrebat daca in acel an va aseza imparatia lui Israel, adica daca atunci va veni sa intemeieze noua Sa imparatie, Mantuitorul le-a raspuns: "Nu este al vostru sa stiti anii sau timpurile pe care Tatal le-a pus intru a Sa stapinire..." (Fapte 1, 7).
Vorbim despre sfarsitul lumii, Sfantul Apostol Petru isi exprima nadejdea ca, potrivit fagaduintelor Sale, Dumnezeu va intocmi "ceruri noi si pamant nou" (II Petru 3, 13), iar Sfantul Ioan spune ca a vazut "un cer nou si un pamant nou", dupa ce cerul cel dintii si pamantul cel dintii au trecut (Apoc. 21, 1). Desigur, aceste expresii arata ca lumea nu va fi definitiv distrusa, ci numai schimbata, transformata, transfigurata, in ea stabilindu-se o noua ordine de viata. Desigur, nu e usor sa ne pronuntam asupra sensului acestei expresii, cu toate ca numerosi Sfinti Parinti s-au straduit sa le explice intelesul. Totusi, pe temeiul celor afirmate de ei, putem intelege ca lumea reinnoita va fi o lume desavirsita si incoruptibila, cuprinzind bunatati si frumuseti nebanuite, despre care Sfantul Apostol Pavel zice: "Ceea ce ochiul n-a vazut si urechile nu au auzit si la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9). Dintr-o lume exterioara omului, ea va deveni intr-un sens o lume interioara, aratindu-se in mare masura drept un continut sufletesc al celor drepti. Frumusetea si maretia ei vor fi neinchipuite, deoarece impartasindu-se de lumina dumnezeiasca, va radia acesta lumina, imbracand in ea pe cei ce o vor locui. Lumina ei va face sa straluceasca si mai mult pe cei drepti, incat aici, precum spune Mantuitorul, "dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43).
Dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru, in noua lume transfigurata va locui dreptatea (II Petru 3, 13). Aceasta inseamna ca relatiile dintre oameni si dintre oameni si Dumnezeu vor fi asezate pe temelia dreptatii, iar virtutea iubirii le va incorona. Intre oameni nu vor mai fi privatiuni, tensiuni, suspiciuni, invidie si vrajba, ci o pace si armonie desavirsita, fiecare fiind in pace cu sine insusi, cu semenii si cu Dumnezeu. Aceasta e pacea lui Dumnezeu "care covirseste toata mintea" (Filip 4, 2), pace eterna, conditia ordinii si armoniei. In aceasta lume, in care Dumnezeu va fi "totul in toate" (I Cor. 15, 28), ingerii si oamenii vor lauda neincetat pe Dumnezeu, izvorul frumusetii, desavirsirii, dreptatii si iubirii, cu care vor fi in continuare in veci.
Viata de veci. Viata de veci, viata vesnica sau viata veacului ce va sa fie, cum este numita in articolul XII din Simbolul Credintei, este viata pe care o vor trai atit dreptii cat si pacatosii, dupa judecata universala. Desi in anumite privinte ea se va asemana cu viata sufletelor de dupa judecata particulara, totusi intre aceste vieti va fi deosebire. Deosebirea va consta in faptul ca dupa judecata universala atit fericirea dreptilor, cat si nefericirea vor fi traite de suflet impreuna cu trupul, deci de persoana in unitatea ei psiho-fizica, ele crescand in masura in care si trupul a participat la savirsirea faptelor bune sau rele. Intensiv vor creste, deoarece vor fi simtite intr-o masura mai mare decat atunci cand le simtea numai sufletul.
Desi posedam unele date din Revelatie, noi nu suntem in masura sa cunoastem si sa intelegem pe deplin viata pe care o vor duce cei a caror soarta a fost stabilita definitiv la judecata universala. In aceasta privinta, Sfantul Grigorie de Nyssa zice: "Nici bunatatile promise celor ce au vietuit drept nu sunt de acelea care sa poata fi descrise prin cuvinte... nici viata de durere a celor pacatosi nu este egala cu vreo suferinta care intristeaza aici", iar Sfantul Ioan Damaschin spune: "Dupa inviere, timpul nu se va mai numara cu zile si nopti. Va fi mai degraba o singura zi continua, cand Soarele dreptatii va straluci lumina peste cei drepti. Pentru cei pacatosi va fi o noapte adinca, fara de sfarsit".
Si aici trebuie sa mentionam ca nici fericirea dreptilor, nici nefericirea pacatosilor nu vor avea aceeasi masura, ci vor avea grade diferite, dupa vrednicia sau nevrednicia pe care fiecarea dovedit-o in viata pamanteasca. Insusi Mantuitorul spune: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Fiecare va primi plata dupa lucrul sau" (II Cor. 5, 10).
Referindu-se la viata de veci a celor drepti, Sfantul Grigore de Nyssa spunea ca tendinta continua a acestora este realizarea unei uniri cat mai depline cu Dumnezeu, lucrare care n-are limita, caci ea continua la infinit. Este vorba aici de un urcus duhovnicesc neincetat al dreptilor (epectaza), care pentru ei este un motiv de continua fericire. Aceasta inseamna ca iubirea fata de Dumnezeu care le copleseste fiinta sporeste fara sfarsit si in lumea vesniciei.
Cat priveste pe cei pacatosi, ei vor avea o vesnica existenta nefericita, lipsita de comuniune cu oamenii si cu Dumnezeu, petrecand impreuna cu diavolii si cu cei ce-i slujesc. Acolo ei sunt rosi de "viermele cel neadormit" si indura "plangerea si scrasnirea".
Viata dreptilor si a pacatosilor a fost descrisa paralel cu multa ingeniozitate de Sfantul Chiril al Alexandriei: "Dreptii dantuiesc, pacatosii sunt legati. Dreptii canta, pacatosii se tinguiesc... Dreptii au cantarea, pacatosii prapastia. Dreptii in sanurile lui Avraam, pacatosii in torentele de foc ale lui Veliar. Dreptii, in lumini, pacatosii in intunecimea furtunii. Dreptii, cu ingerii, pacatosii, cu demonii... Dreptii, in mijlocul luminii, pacatosii, in mijlocul intunericului. Dreptii, mangaiati de Mangaietorul, pacatosii, chinuiti de demoni. Dreptii, in fata tronului Stapinului, pacatosii, in fata intunericului chinuitor. Dreptii, vad pururea fata lui Hristos, pacatosii, stau pururea in fata diavolului... Dreptii sunt initiati de ingeri, pacatosii de demoni... Dreptii in cer, pacatosii in abis" (Omil. 14, Despre iesirea sufletului si despre a doua venire a Domnului, la D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, pag. 459)
Chinurile vesnice ale pacatosilor. Invatatura Bisericii noastre bazata pe Revelatie este ca desi calitatea si cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleasi pentru toti pacatosii, ele fiind in functie de gradul de rautate a faptelor si intentiilor celor ce le-au facut, pedepsele iadului sunt vesnice (Matei 25, 46; Marcu 9, 44; Apoc. 14, 11; 20, 10; Mart. Ort. I, 60). Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca pacatosii la inviere primesc trupuri vesnice, spre a putea suferi astfel osanda pacatelor lor, ca sa nu se mistuie niciodata, arzind in focul cel vesnic, iar Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca orice pedeapsa din viata pamanteasca se sfirseste odata cu viata, pe cand ale vietii de dincolo sunt vesnice.
Vesnicia pedepselor iadului a fost uneori negata si in antichitate crestina si chiar si astazi, de unii teologi protestanti si de unele secte. Dar nu toti cei ce o contesta explica sfarsitul chinurilor vesnice in acelasi fel si nici nu invoca aceleasi motive atunci cand o contesta. Astfel, unii spun ca numai dreptii vor trai vesnic in fericire, in timp ce pacatosii vor fi nimiciti la judecata universala, iar fiind nimiciti, vor scapa astfel de pedepsele lor.
Altii cred insa ca pacatosii din iad vor suferi numai un timp oarecare - mai scurt sau mai lung - dupa gravitatea pacatelor lor. Prin suferintele pe care le indura in iad ei se curatesc, dupa care vor fi stabiliti in starea de fericire pe care o vor avea dreptii. La aceasta restabilire vor ajunge chiar si demonii, incat in cele din urma va fi o restabilire a tuturor ( ). Aceasta invatatura, numita apocastaza a fost profesata de Origen, iar in timpurile mai noi, chiar de unii teologi rusi, ca: N. Bardiaev, S. Bulgakov, Vl. Soloviev si altii.
In general, cei ce neaga vesnicia pedepselor iadului invoca urmatoarele motive:
1. Dumnezeu fiind bun, zic acestia, bunatatea Lui este incompatibila cu vesnicia pedepselor, incat El mai curind sau mai tirziu, trebuie sa ierte pe toti pacatosii si sa-i scoata din iad.
Teologii rusi S. Bulgakov si Vl. Soloviev, plecand de la cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in razvratire, ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11, 32), afirma ca mila si bunatatea lui Dumnezeu depaseste orice razvratire a omului, fapt pentru care oricat de aspru si de drept ar fi, nu-l poate tine pe om vesnic in iad. N. Berdiev justifica si el respingea chinurile vesnice pe baza bunatatii lui Dumnezeu si a iubirii crestine. El aduce insa si un argument personal: cum ar putea accepta raiul pentru el, cand stie ca parintii, fratii si prietenii lui sau persoane oricat de necunoscute trebuie sa fie in iad? Pe de alta parte, daca sunt crestini care in viata pamanteasca nu se simt bine stiind pe unii frati de ai lor in suferinta, cu atit mai mult ei nu vor fi lipsiti de astfel de sentimente nici in viata viitoare. Aceasta inseamna ca stiind pe fratii lor in iad, chiar daca ei ar fi in rai ar suferi din pricina starii acelora, iar atunci iadul n-ar mai fi un loc si o stare de fericire. De aceea, spre a inlatura aceasta, Dumnezeu trebuie sa duca un sfarsit pedepselor iadului, sfarsit despre care trebuie sa stie si dreptii, spre a nu mai suferi pentru fratii lor din iad. Ei se vor linisti numai cand vor avea siguranta ca fratii lor din iad vor ajunge totusi in rai.
2. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu poate pedepsi pentru vecie pe pacatosi, deoarece acestia au facut pacate in timp, si inca intr-un timp relativ scurt si in felul acesta ar fi o disproportie intre fapta si rasplata... Cu alte cuvinte, oricat de pacatos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru pacate savirsite intr-o viata de cateva zeci de ani, deci intr-un interval de timp atit de scurt, sa indure pedepse pentru vesnicie.
3. Intelepciunea lui Dumnezeu nu ingaduie ca El Insusi sa-si zadarniceasca planul dupa care a creat lumea si omul. El l-a creat pe om pentru ca acesta sa fie fericit, iar pedepsindu-l pentru vesnicie, inseamna ca aceasta ar fi impotriva scopului creatiei.
Raspunsul la aceste obiectii se poate rezuma in urmatoarele:
1. Datorita bunatatii Sale, "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga" (I Tim. 2, 4). Chiar din acest motiv, prin harul Sau, El ofera tuturor oamenilor posibilitatea sa se mantuiasca, iar aceasta unii o pot face chiar in ceasul al unsprezecelea, deci pana la sfarsitul vietii lor pamantesti. Dar sunt unii oameni care dispretuiesc ajutorul divin si nu vor sa cunoasca si sa se apropie de Dumnezeu, ci trec in mod voit propria cauza a nefericirii lor.
Este inacceptabila afirmatia ca suferintele celor din iad ar produce suferinte celor din rai, de vreme ce acestia stiu bine ca cei din iad au refuzat pana in ultima clipa a vietii lor ajutorul divin si ca numai prin indirjirea lor au ajuns in iad. Daca in lumea viitoare "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13), pacatosii din iad nu pot inspira nici mila, nici compatimire celor din rai, caci numai ei singuri sunt vinovati de soarta lor, fiindca au respins cu incapatinare, din propria lor vointa, orice ajutor sper a se mantui, si continua in aceasta stare.
2. In privinta raportului dintre dreptatea dumnezeiasca si vesnicia pedepselor, trebuie precizat ca rasplata nu se masoara dupa durata sau timpul in care s-au savirsit faptele, ci dupa bunatatea sau rautatea acestora... Astfel, cu cat un pacat este mai grav atit prin felul lui, cat si prin repetarea lui, ori prin suferintele provocate unei multimi mai mari de oameni, cu atit si pedeapsa pentru el trebuie sa fie mai mare. Iar gravitatea este in functie de starea sufleteasca a celui inrait, tot astfel trebuie sa fie si pedeapsa. Omul fiind insa o fiinta marginita, nu e in stare sa suporte o pedeapsa nelimitata dupa intensitate, dar traind in vesnicie, poate suporta o pedeapsa nelimitata in extensiune sau in timp. Deci nu se poate spune ca pentru o mare nelegiuire sau pentru un numar nesfarsit de nelegiuiri, ale caror victime au fost mii si milioane de oameni, desi savirsite intr-un timp scurt, cel vinovat sa nu primeasca o pedeapsa vesnica.
3. E adevarat ca Dumnezeu a creat pe om spre a-l impartasi de fericire, dar nu l-a creat sa-l faca fericit cu de-a sila, ci l-a inzestrat cu vointa libera, in virtutea careia el poate urma sau poate refuza sa mearga pe calea care duce la fericire. In cazul ca refuza, o face aceasta din propria lui vointa, vina fiind numai a lui. Adresindu-se fariseilor si carturarilor, Mantuitorul Hristos a spus: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, precum aduna closca puii sai sub aripi, si n-ati vrut!" (Matei 23, 37).
Refuzand pana la sfarsitul vietii chemarea la mantuire omul se face vrednic de pedepsele vesnice nu numai pentru nelegiuirile pe care le-a facut, ci si pentru incapatanarea si refuzul continuu de a asculta chemarea si de a urma calea intoarsa a fiului ratacit. In schimb, cei ce merg pe drumul care duce la fericire isi realizeaza scopul pentru care au fost creati. Acestia sunt oamenii cei drepti, indiferent de numarul lor, si astfel in ei scopul pentru care a fost creat omul nu este zadarnicit, iar intelepciunea dumnezeiasca ramine neatinsa.
Condamnand invatatura origenista ca pedepsele iadului vor avea sfarsit, Sinodul ecumenic V a hotarit urmatoarele: "Cel ce zice sau crede ca pedepsirea diavolilor si a oamenilor pacatosi este numai temporala si va avea oarecand un sfarsit, sa fie anatema!".
Pe linga aceasta, trebuie sa subliniem ca iadul nu este compus din suflete pe care le refuza Dumnezeu, ci, dimpotriva, din cei care refuza iubirea lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean,
"Teologia Dogmatica", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1991, pag. 392-399.
Dumnezeu a creat lumea imprimindu-i putinta de a ajunge la desavirsire; de aceea, ea va trebui sa primeasca un alt chip decat cel al lumii cazute pentru ca, la osteasca inviere si dupa judecata universala, cand fiecare om va fi rasplatit sau pedepsit in conformitate cu faptel sale, intreaga creatura, in solidaritate, sa fie ridicata la plenitudinea vietii, potrivit planului divin, pentru ca "Dumnezeu sa fie totul in toate" (I Cor. 15, 28).
Fiind fiinta spirituala necreata, vesnica si absoluta, Dumnezeu nu este supus schimbarii si, precum nu are inceput, nu are nici sfarsit, in timp ce lumea in chipul ei actual, ca si omul, va avea un sfarsit, fiind supusa unei prefaceri si schimbari totale. Despre eternitatea lui Dumnezeu si temporalitatea lumii psalmistul zice: "Intru inceput, Tu, Doamne, ai intemeiat pamantul, si lucrurile mainilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei ramanea. Toate ca o haina se vor invechi si ca pe un vesmant le vei infasura si se vor schimba; iar Tu acelasi esti, si anii Tai nu se vor sfarsi" (Ps. 101, 26-28).
Dar dupa sfarsitul omului nu inseamna nimicirea lui sau distrugerea totala a fiintei sale, ci inceputul unei noi vieti, asa si lumea nu va fi nimicita, ci schimbata, transformata intr-o lume noua, pe masura fiintei omenesti renascute prin inviere, in aceasta noua creatie urmind sa domneasca o deplina desavirsire fizica si moral-spirituala. Astfel, Sfantul Ioan, in Apocalipsa 21, 1, spune: "Si am vazut un cer nou si un pamant nou. Caci cerul dintii si pamantul dintii au trecut, iar marea nu mai este". (I Cor. 7, 31); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Caci chipul acestei lumi va trece" (I Cor. 7, 31); iar Sfantul Apostol Petru zice: "Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzind se vor desface, si pamantul si lucrurile de pe el vor arde cu totul" (II Petru 3, 10). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului spune: "Lumea aceasta se sfarseste, si lumea aceasta creata se innoieste. Pe pamant s-au raspindit tot felul de pacate... Pentru ca sa nu ramana acest lacas minunat plin de faradelegi, trece lumea aceasta, spre a se arata alta mai buna". In sensul Sfantului Apostol Pavel, Fericitul Augustin spune ca lumea aceasta va trece nu in inteles de distrugere totala, ci in acela de schimbare a fetei lucrurilor.
Schimbarea acestei lumi este strans legata de insusirile pe care le vor avea trupurile oamenilor dupa inviere. De aceea, cand trupurile se vor preface, devenind duhovnicesti si chipul acestei lumi se va preface: pamantul se va spiritualiza, pentru ca dreptii sa aiba o locuinta potrivita pentru slava la care sunt chemati, precum spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Atunci nadejdea fapturii, supuse desertaciunii din pricina omului se va implini "... ca si faptura insasi se va slobozi din robia stricaciunii, spre libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21).
Deoarece sfarsitul lumii se afla in strinsa legatura cu a doua venire a Mantuitorului si cu judecata universala, timpul cand se vor intimpla acestea ne ramine necunoscut. Mantuitorul vorbind ucenicilor Sai despre acest sfarsit, ca si despre a doua Sa venire, le-a spus acestora: "Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie... fara numai Tatal" (Matei 24, 36). Iar cand, inainte de Inaltare, ucenicii L-au intrebat daca in acel an va aseza imparatia lui Israel, adica daca atunci va veni sa intemeieze noua Sa imparatie, Mantuitorul le-a raspuns: "Nu este al vostru sa stiti anii sau timpurile pe care Tatal le-a pus intru a Sa stapinire..." (Fapte 1, 7).
Vorbim despre sfarsitul lumii, Sfantul Apostol Petru isi exprima nadejdea ca, potrivit fagaduintelor Sale, Dumnezeu va intocmi "ceruri noi si pamant nou" (II Petru 3, 13), iar Sfantul Ioan spune ca a vazut "un cer nou si un pamant nou", dupa ce cerul cel dintii si pamantul cel dintii au trecut (Apoc. 21, 1). Desigur, aceste expresii arata ca lumea nu va fi definitiv distrusa, ci numai schimbata, transformata, transfigurata, in ea stabilindu-se o noua ordine de viata. Desigur, nu e usor sa ne pronuntam asupra sensului acestei expresii, cu toate ca numerosi Sfinti Parinti s-au straduit sa le explice intelesul. Totusi, pe temeiul celor afirmate de ei, putem intelege ca lumea reinnoita va fi o lume desavirsita si incoruptibila, cuprinzind bunatati si frumuseti nebanuite, despre care Sfantul Apostol Pavel zice: "Ceea ce ochiul n-a vazut si urechile nu au auzit si la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9). Dintr-o lume exterioara omului, ea va deveni intr-un sens o lume interioara, aratindu-se in mare masura drept un continut sufletesc al celor drepti. Frumusetea si maretia ei vor fi neinchipuite, deoarece impartasindu-se de lumina dumnezeiasca, va radia acesta lumina, imbracand in ea pe cei ce o vor locui. Lumina ei va face sa straluceasca si mai mult pe cei drepti, incat aici, precum spune Mantuitorul, "dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43).
Dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru, in noua lume transfigurata va locui dreptatea (II Petru 3, 13). Aceasta inseamna ca relatiile dintre oameni si dintre oameni si Dumnezeu vor fi asezate pe temelia dreptatii, iar virtutea iubirii le va incorona. Intre oameni nu vor mai fi privatiuni, tensiuni, suspiciuni, invidie si vrajba, ci o pace si armonie desavirsita, fiecare fiind in pace cu sine insusi, cu semenii si cu Dumnezeu. Aceasta e pacea lui Dumnezeu "care covirseste toata mintea" (Filip 4, 2), pace eterna, conditia ordinii si armoniei. In aceasta lume, in care Dumnezeu va fi "totul in toate" (I Cor. 15, 28), ingerii si oamenii vor lauda neincetat pe Dumnezeu, izvorul frumusetii, desavirsirii, dreptatii si iubirii, cu care vor fi in continuare in veci.
Viata de veci. Viata de veci, viata vesnica sau viata veacului ce va sa fie, cum este numita in articolul XII din Simbolul Credintei, este viata pe care o vor trai atit dreptii cat si pacatosii, dupa judecata universala. Desi in anumite privinte ea se va asemana cu viata sufletelor de dupa judecata particulara, totusi intre aceste vieti va fi deosebire. Deosebirea va consta in faptul ca dupa judecata universala atit fericirea dreptilor, cat si nefericirea vor fi traite de suflet impreuna cu trupul, deci de persoana in unitatea ei psiho-fizica, ele crescand in masura in care si trupul a participat la savirsirea faptelor bune sau rele. Intensiv vor creste, deoarece vor fi simtite intr-o masura mai mare decat atunci cand le simtea numai sufletul.
Desi posedam unele date din Revelatie, noi nu suntem in masura sa cunoastem si sa intelegem pe deplin viata pe care o vor duce cei a caror soarta a fost stabilita definitiv la judecata universala. In aceasta privinta, Sfantul Grigorie de Nyssa zice: "Nici bunatatile promise celor ce au vietuit drept nu sunt de acelea care sa poata fi descrise prin cuvinte... nici viata de durere a celor pacatosi nu este egala cu vreo suferinta care intristeaza aici", iar Sfantul Ioan Damaschin spune: "Dupa inviere, timpul nu se va mai numara cu zile si nopti. Va fi mai degraba o singura zi continua, cand Soarele dreptatii va straluci lumina peste cei drepti. Pentru cei pacatosi va fi o noapte adinca, fara de sfarsit".
Si aici trebuie sa mentionam ca nici fericirea dreptilor, nici nefericirea pacatosilor nu vor avea aceeasi masura, ci vor avea grade diferite, dupa vrednicia sau nevrednicia pe care fiecarea dovedit-o in viata pamanteasca. Insusi Mantuitorul spune: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Fiecare va primi plata dupa lucrul sau" (II Cor. 5, 10).
Referindu-se la viata de veci a celor drepti, Sfantul Grigore de Nyssa spunea ca tendinta continua a acestora este realizarea unei uniri cat mai depline cu Dumnezeu, lucrare care n-are limita, caci ea continua la infinit. Este vorba aici de un urcus duhovnicesc neincetat al dreptilor (epectaza), care pentru ei este un motiv de continua fericire. Aceasta inseamna ca iubirea fata de Dumnezeu care le copleseste fiinta sporeste fara sfarsit si in lumea vesniciei.
Cat priveste pe cei pacatosi, ei vor avea o vesnica existenta nefericita, lipsita de comuniune cu oamenii si cu Dumnezeu, petrecand impreuna cu diavolii si cu cei ce-i slujesc. Acolo ei sunt rosi de "viermele cel neadormit" si indura "plangerea si scrasnirea".
Viata dreptilor si a pacatosilor a fost descrisa paralel cu multa ingeniozitate de Sfantul Chiril al Alexandriei: "Dreptii dantuiesc, pacatosii sunt legati. Dreptii canta, pacatosii se tinguiesc... Dreptii au cantarea, pacatosii prapastia. Dreptii in sanurile lui Avraam, pacatosii in torentele de foc ale lui Veliar. Dreptii, in lumini, pacatosii in intunecimea furtunii. Dreptii, cu ingerii, pacatosii, cu demonii... Dreptii, in mijlocul luminii, pacatosii, in mijlocul intunericului. Dreptii, mangaiati de Mangaietorul, pacatosii, chinuiti de demoni. Dreptii, in fata tronului Stapinului, pacatosii, in fata intunericului chinuitor. Dreptii, vad pururea fata lui Hristos, pacatosii, stau pururea in fata diavolului... Dreptii sunt initiati de ingeri, pacatosii de demoni... Dreptii in cer, pacatosii in abis" (Omil. 14, Despre iesirea sufletului si despre a doua venire a Domnului, la D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, pag. 459)
Chinurile vesnice ale pacatosilor. Invatatura Bisericii noastre bazata pe Revelatie este ca desi calitatea si cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleasi pentru toti pacatosii, ele fiind in functie de gradul de rautate a faptelor si intentiilor celor ce le-au facut, pedepsele iadului sunt vesnice (Matei 25, 46; Marcu 9, 44; Apoc. 14, 11; 20, 10; Mart. Ort. I, 60). Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca pacatosii la inviere primesc trupuri vesnice, spre a putea suferi astfel osanda pacatelor lor, ca sa nu se mistuie niciodata, arzind in focul cel vesnic, iar Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca orice pedeapsa din viata pamanteasca se sfirseste odata cu viata, pe cand ale vietii de dincolo sunt vesnice.
Vesnicia pedepselor iadului a fost uneori negata si in antichitate crestina si chiar si astazi, de unii teologi protestanti si de unele secte. Dar nu toti cei ce o contesta explica sfarsitul chinurilor vesnice in acelasi fel si nici nu invoca aceleasi motive atunci cand o contesta. Astfel, unii spun ca numai dreptii vor trai vesnic in fericire, in timp ce pacatosii vor fi nimiciti la judecata universala, iar fiind nimiciti, vor scapa astfel de pedepsele lor.
Altii cred insa ca pacatosii din iad vor suferi numai un timp oarecare - mai scurt sau mai lung - dupa gravitatea pacatelor lor. Prin suferintele pe care le indura in iad ei se curatesc, dupa care vor fi stabiliti in starea de fericire pe care o vor avea dreptii. La aceasta restabilire vor ajunge chiar si demonii, incat in cele din urma va fi o restabilire a tuturor ( ). Aceasta invatatura, numita apocastaza a fost profesata de Origen, iar in timpurile mai noi, chiar de unii teologi rusi, ca: N. Bardiaev, S. Bulgakov, Vl. Soloviev si altii.
In general, cei ce neaga vesnicia pedepselor iadului invoca urmatoarele motive:
1. Dumnezeu fiind bun, zic acestia, bunatatea Lui este incompatibila cu vesnicia pedepselor, incat El mai curind sau mai tirziu, trebuie sa ierte pe toti pacatosii si sa-i scoata din iad.
Teologii rusi S. Bulgakov si Vl. Soloviev, plecand de la cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in razvratire, ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11, 32), afirma ca mila si bunatatea lui Dumnezeu depaseste orice razvratire a omului, fapt pentru care oricat de aspru si de drept ar fi, nu-l poate tine pe om vesnic in iad. N. Berdiev justifica si el respingea chinurile vesnice pe baza bunatatii lui Dumnezeu si a iubirii crestine. El aduce insa si un argument personal: cum ar putea accepta raiul pentru el, cand stie ca parintii, fratii si prietenii lui sau persoane oricat de necunoscute trebuie sa fie in iad? Pe de alta parte, daca sunt crestini care in viata pamanteasca nu se simt bine stiind pe unii frati de ai lor in suferinta, cu atit mai mult ei nu vor fi lipsiti de astfel de sentimente nici in viata viitoare. Aceasta inseamna ca stiind pe fratii lor in iad, chiar daca ei ar fi in rai ar suferi din pricina starii acelora, iar atunci iadul n-ar mai fi un loc si o stare de fericire. De aceea, spre a inlatura aceasta, Dumnezeu trebuie sa duca un sfarsit pedepselor iadului, sfarsit despre care trebuie sa stie si dreptii, spre a nu mai suferi pentru fratii lor din iad. Ei se vor linisti numai cand vor avea siguranta ca fratii lor din iad vor ajunge totusi in rai.
2. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu poate pedepsi pentru vecie pe pacatosi, deoarece acestia au facut pacate in timp, si inca intr-un timp relativ scurt si in felul acesta ar fi o disproportie intre fapta si rasplata... Cu alte cuvinte, oricat de pacatos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru pacate savirsite intr-o viata de cateva zeci de ani, deci intr-un interval de timp atit de scurt, sa indure pedepse pentru vesnicie.
3. Intelepciunea lui Dumnezeu nu ingaduie ca El Insusi sa-si zadarniceasca planul dupa care a creat lumea si omul. El l-a creat pe om pentru ca acesta sa fie fericit, iar pedepsindu-l pentru vesnicie, inseamna ca aceasta ar fi impotriva scopului creatiei.
Raspunsul la aceste obiectii se poate rezuma in urmatoarele:
1. Datorita bunatatii Sale, "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga" (I Tim. 2, 4). Chiar din acest motiv, prin harul Sau, El ofera tuturor oamenilor posibilitatea sa se mantuiasca, iar aceasta unii o pot face chiar in ceasul al unsprezecelea, deci pana la sfarsitul vietii lor pamantesti. Dar sunt unii oameni care dispretuiesc ajutorul divin si nu vor sa cunoasca si sa se apropie de Dumnezeu, ci trec in mod voit propria cauza a nefericirii lor.
Este inacceptabila afirmatia ca suferintele celor din iad ar produce suferinte celor din rai, de vreme ce acestia stiu bine ca cei din iad au refuzat pana in ultima clipa a vietii lor ajutorul divin si ca numai prin indirjirea lor au ajuns in iad. Daca in lumea viitoare "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13), pacatosii din iad nu pot inspira nici mila, nici compatimire celor din rai, caci numai ei singuri sunt vinovati de soarta lor, fiindca au respins cu incapatinare, din propria lor vointa, orice ajutor sper a se mantui, si continua in aceasta stare.
2. In privinta raportului dintre dreptatea dumnezeiasca si vesnicia pedepselor, trebuie precizat ca rasplata nu se masoara dupa durata sau timpul in care s-au savirsit faptele, ci dupa bunatatea sau rautatea acestora... Astfel, cu cat un pacat este mai grav atit prin felul lui, cat si prin repetarea lui, ori prin suferintele provocate unei multimi mai mari de oameni, cu atit si pedeapsa pentru el trebuie sa fie mai mare. Iar gravitatea este in functie de starea sufleteasca a celui inrait, tot astfel trebuie sa fie si pedeapsa. Omul fiind insa o fiinta marginita, nu e in stare sa suporte o pedeapsa nelimitata dupa intensitate, dar traind in vesnicie, poate suporta o pedeapsa nelimitata in extensiune sau in timp. Deci nu se poate spune ca pentru o mare nelegiuire sau pentru un numar nesfarsit de nelegiuiri, ale caror victime au fost mii si milioane de oameni, desi savirsite intr-un timp scurt, cel vinovat sa nu primeasca o pedeapsa vesnica.
3. E adevarat ca Dumnezeu a creat pe om spre a-l impartasi de fericire, dar nu l-a creat sa-l faca fericit cu de-a sila, ci l-a inzestrat cu vointa libera, in virtutea careia el poate urma sau poate refuza sa mearga pe calea care duce la fericire. In cazul ca refuza, o face aceasta din propria lui vointa, vina fiind numai a lui. Adresindu-se fariseilor si carturarilor, Mantuitorul Hristos a spus: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, precum aduna closca puii sai sub aripi, si n-ati vrut!" (Matei 23, 37).
Refuzand pana la sfarsitul vietii chemarea la mantuire omul se face vrednic de pedepsele vesnice nu numai pentru nelegiuirile pe care le-a facut, ci si pentru incapatanarea si refuzul continuu de a asculta chemarea si de a urma calea intoarsa a fiului ratacit. In schimb, cei ce merg pe drumul care duce la fericire isi realizeaza scopul pentru care au fost creati. Acestia sunt oamenii cei drepti, indiferent de numarul lor, si astfel in ei scopul pentru care a fost creat omul nu este zadarnicit, iar intelepciunea dumnezeiasca ramine neatinsa.
Condamnand invatatura origenista ca pedepsele iadului vor avea sfarsit, Sinodul ecumenic V a hotarit urmatoarele: "Cel ce zice sau crede ca pedepsirea diavolilor si a oamenilor pacatosi este numai temporala si va avea oarecand un sfarsit, sa fie anatema!".
Pe linga aceasta, trebuie sa subliniem ca iadul nu este compus din suflete pe care le refuza Dumnezeu, ci, dimpotriva, din cei care refuza iubirea lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean,
"Teologia Dogmatica", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1991, pag. 392-399.
CREZUL SAU SIMBOLUL CREDINTEI
CREZUL SAU SIMBOLUL CREDINTEI
Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
Care pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si S-a facut om.
Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit.
Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci:
Intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica;
Marturisesc un botez, intru iertarea pacatelor.
Astept invierea mortilor.
Si viata veacului ce va sa fie. Amin!
Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
Care pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si S-a facut om.
Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit.
Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci:
Intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica;
Marturisesc un botez, intru iertarea pacatelor.
Astept invierea mortilor.
Si viata veacului ce va sa fie. Amin!
DESPRE REVELATIA DUMNEZEIASCA
DESPRE REVELATIA DUMNEZEIASCA
Pentru a intra in comuniune cu cineva, sau in legatura cu ceva, se impune cunoasterea lui. De aceea si comuniunea vesnica cu Dumnezeu se bazeaza pe cunoasterea Lui. "Aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat... " spune Mintuitorul in Rugaciunea Arhiereasca (Ioan XVII, 3). Pentru a intra in comuniune cu Dumnezeu si a ne desavirsi viata duhovniceasca, trebuie sa-l cunoastem pe Dumnezeu, sa stim adica daca este un parinte, sau un stapin despotic; daca ne putem apropia de El si in ce forma; daca este milostiv, indurator, iertator; sau numai drept si necrutator; daca ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teama distrugatoare de suflet?! ... Apoi, cum ii putem noi cunoaste voia Lui, ce atitudine are El fata de lume, de existenta; sau si mai mult: cine este El?! ... Toate aceste premise care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaste prin Descoperirea pe care Insusi Dumnezeu a binevoit sa ne-o faca, dorind si El sa intre in legatura cu noi si sa ne mintuiasca in comuniune vesnica cu El. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numeste Revelatie dumnezeiasca.
In primul rind Dumnezeu poate fi descoperit de noi in creatia Sa. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea miinilor Lui o vesteste taria" (Psalmul XVIII, 1); "Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegindu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Romani I, 20).
Noi descoperim pe Dumnezeu din creatia Sa cu ajutorul ratiunii luminata de credinta. Pentru un credincios intreaga natura este o carte deschisa in care se poate citi despre atotputernicia, bunatatea, dreptatea, iubirea, frumusetea, atotstiinta Creatorului. "Chipul lui Dumnezeu il vad intr-o floare", spunea cineva. Nu ca floarea l-ar contine pe Dumnezeu, ci modul in care este organizata viata si frumusetea ei, ne duce cu gindul la cel ce are viata in Sine si isi descopera frumusetea vietii Sale, concretizind-o in creatia Sa. Acest mod de descoperire fireasca, naturala, cu mintea si simtirea proprie a Creatorului din creatia Sa, o numim revelatie naturala.
Dar, pe cale naturala, nu toata mintea il vede la fel pe Dumnezeu. Veacuri de-a rindul, datorita pacatului, spune Apostolul, oamenilor li s-a intunecat mintea si au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii in locul Facatorului... (Romani I, 25).
Pentru a fi evitata aceasta prapastioasa confuzie (a Creatorului cu faptura), Dumnezeu S-a descoperit in mod direct omului, spre a fi cunoscut (asa cum este El); spre a-I cunoaste voia; spre a intra dupa cuviinta in comuniune cu El. Datorita faptului ca Dumnezeu ca Duh absolut se afla in "lumina neapropiata" (1 Timotei VI, 16), fiind cu totul altceva decit noi oamenii, nu oricui i se descopera Dumnezeu si nu oricum. Dumnezeu se descopera pe cale supranaturala, comunicand direct voia Sa unor oameni alesi. Daca prima descoperire am numit-o naturala, pe aceasta o numim supranaturala, fiindca este facuta de Dumnezeu in mod direct si fiindca omul neputind ajunge singur la cunoasterea ei, o primeste prin mijloacele lui Dumnezeu mai presus de fire. Sfintul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu odinioara, "in multe rinduri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul..." (Evrei I, 1-2).
Revelatia este un proces tainic, o comunicare directa din partea lui Dumnezeu adresata omului spre mintuirea sufletului. Ea reprezinta cuvintul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfint.
Dupa cum am aratat mai sus, datorita importantei cu totul exceptionale pe care o prezinta Descoperirea lui Dumnezeu, ea nu este comunicata oricui, ci anumitor persoane alese in mod special (de catre Dumnezeu) in acest scop. In Vechiul Testament, cartile profetice pastreaza peste tot constiinta profetului ca este chemat de Dumnezeu spre a indeplini o misiune sfinta, ca ceea ce el comunica nu sint cuvintele sale ci Descoperirea lui Dumnezeu, Cuvintul lui Dumnezeu. Profetul simte ca este ridicat cu duhul la o stare superioara, care nu este comuna oamenilor si la care nu poate ajunge orice om, ci numai cei chemati in mod special de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acei cu care Dumnezeu comunica au fost pregatiti ca sa poata primi comunicarea si mai departe au fost facuti capabili ca sa poata transmite Descoperirea lui Dumnezeu. Daca comunicarea lui Dumnezeu o numim Revelatie, pregatirea omului pentru a putea primi si transmite aceasta comunicare, o numim Inspiratie divina. Revelatia nu se poate face deci fara Inspiratie. Acelasi Duh al lui Dumnezeu care graieste prin prooroci, insufla pregatirea de a primi si posibilitatea de a comunica. Fara pregatire din partea lui Dumnezeu, Descoperirea nu ar fi posibila. Altfel spus, Revelatia nu este posibila fara Inspiratie.
Cum se savirseste procesul de comunicare a adevarului dumnezeiesc prin Inspiratia Duhului Sfint? Raspunsurile sint diferite. Unii spun ca Duhul Sfint il fereste doar de greseala pe sfintul autor care pune in scris comunicarea lui Dumnezeu. Altii spun ca Descoperirea adevarului ar avea un caracter verbal, in sensul ca Duhul Sfint ar dicta, iar scriitorul sfint ar pune in scris tot ceea ce a auzit. Aceste pareri exprima doua extreme, care raspund unilateral problemei enuntate. Noi spunem ca Duhul Sfint intr-adevar fereste de greseala pe sfintul scriitor, dar in acelasi timp ii si inalta duhovniceste sufletul deasupra starii comune, spre a putea intelege si simti ceea ce comunica. Nu este deci anulata personalitatea scriitorului de aceea unele scrieri au un stil, altele un alt stil; unele au o adincime duhovniceasca mai mare, altele mai mica, desi acelasi Duh Sfint a comunicat adevarul de credinta. Daca ar fi dictat, cum am vazut ca s-a spus, atunci nu ne putem explica deosebirile si varietatea formei de redare a diferitilor autori inspirati de acelasi Sfint Duh. Asadar, Inspiratia are un caracter tainic de pregatire si de comunicare a adevarului de credinta, dar in acelasi timp si un caracter sinergic, adica de conlucrare intre Duhul Sfint, care comunica adevarul si personalitatea sfintului scriitor care primeste si transmite in scris acest adevar mintuitor.
Revelatia dumnezeiasca s-a desfasurat in timp si cuprinde trei perioade mari. Prima perioada este inainte de caderea omului in pacat, cand Dumnezeu se descopera omului, comunica cu el in mod direct, "fata catre fata". A doua perioada este dupa caderea omului in pacat pina la venirea Mintuitorului. Dumnezeu se descopera prin Lege si prooroci. Legea comunica voia lui Dumnezeu, il tine pe om in apropierea Sa si il pregateste pentru primirea unui Izbavitor. Proorocii comunica voia lui Dumnezeu atunci cand cei care au primit Legea lui Dumnezeu, se departeaza de El. Profetii mai comunica oamenilor si planul lui Dumnezeu de a-i izbavi din robia apasatoare a pacatului. Prin profeti Dumnezeu descopera chiar si timpul cand va veni Mintuitorul. Partea a treia este descoperirea Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o descoperire dumnezeiasca deplina si directa, fiindca Fiul este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Ca Dumnezeu ne descopera adevarul deplin despre Sfinta Treime si a modului de a intra in comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunica acest adevar sub o forma in care toti il pot primi si intelege. De aceea spunem ca Revelatia Fiului lui Dumnezeu este desavirsita.
Ce a determinat pe Dumnezeu sa se descopere omului? Dumnezeu se descopera omului datorita faptului ca "Dumnezeu este iubire", iar iubirea nu poate ramine izolata. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a comunica cu El si astfel sa intre in comuniune cu El. Si ca dovada ca nu l-a parasit pe om este ca si atunci cand omul cazind in pacat, a devenit "fiu al miniei lui Dumnezeu", totusi Dumnezeu nu inceteaza sa-l iubeasca, nu renunta la planul iubirii Sale care L-a determinat sa-l aduca la existenta, sa insufle in fiinta lui "suflarea" Sa divina. Si tocmai din aceasta iubire, Dumnezeu se descopera in cele din urma prin Fiul. Se face cunoscut in mod direct, comunica "fata catre fata", atragind pe oameni, pe fiii iubirii Sale in comuniune cu El. De aceea, daca Dumnezeu ni se descopera in Vechiul Testament ca un Stapin direct, in Noul Testament, prin Fiul intrupat noi il cunoastem ca pe un Parinte bun si iubitor. Aceasta deosebire este determinata de faptul ca cei din Vechiul Testament se aflau sub robia pacatului care departeaza pe Dumnezeu, pe cand prin Descoperirea Noului Legamint oamenii se afla sub razele binefacatoare ale milostivirii lui Dumnezeu, ale sfinteniei si iertarii acordate de Fiul lui Dumnezeu intrupat si inviat.
Am vazut ca Revelatia divina o gasim in Sfinta Scriptura care reprezinta Cuvintul lui Dumnezeu scris sub inspiratia Duhului Sfint. Dar o gasim si in Sfinta Traditie, ca o Descoperire orala facuta in mod desavirsit de catre Fiul lui Dumnezeu intrupat. De fapt, Domnul nici nu a scris. El a descoperit pe Dumnezeu Tatal si voia Lui prin viu grai si a poruncit Sfintilor Apostoli, nu sa scrie, ci sa propovaduiasca si sa boteze, adica sa transmita harul mintuitor al Sfintelor Taine (Matei XXVIII, 19). De aceea Apostolul precizeaza ca "credinta este din auzire, iar auzirea prin Cuvintul lui Hristos" (Romani X, 17). De altfel, cuvintul scris al Sfintelor Evanghelii nici nu retine tot ceea ce a propovaduit si a invatat Mintuitorul prin viu grai. Sfintul Evanghelist Ioan la sfirsitul Evangheliei sale arata ca "sint si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris" (XXI, 25). Nici Sfintii Apostoli nu au cuprins in scris toata invatatura Domnului. Ei au transmis adevarul mintuitor prin viu grai si l-au lasat Bisericii ca pe o Sfinta traditie mostenita de la Mintuitorul. Datorita acestui fapt, Sfintul Apostol Pavel indeamna pe crestinii din Tesalonic: "tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvint, fie prin epistola noastra" (II Tesaloniceni II, 15). Este si firesc ca valoarea Sfintilor Parinti sa fie egala cu cea a Sfintei Traditii, intrucit unul este adevarul de credinta propovaduit si scris; Unul este Duhul Sfint care inspira atit pe cel ce propovaduieste, cit si pe cel ce scrie acelasi cuvint al lui Dumnezeu. De aceea putem spune ca izvoarele revelatiei divine sint Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie.
De cite feluri este Revelatia divina? De doua feluri: naturala, prin care Dumnezeu ni se descopera prin creatia Sa si supranaturala, cand Dumnezeu ne comunica direct voia Sa. Cu care act se interpatrunde Revelatia supranaturala? Cu Inspiratia divina? Revelatia dumnezeiasca fiind o comunicare intre Dumnezeu si om, ce caracter are ea? Are caracter teandric. Dar Inspiratia? Are caracter tainic si sinergic. Cum se manifesta caracterul sinergic al inspiratiei? Duhul Sfint fereste pe scriitorul sfint de a nu gresi atunci cand comunica un adevar de credinta spre mintuirea oamenilor. Pe de alta parte, Duhul Sfint ii ridica sufletul la un nivel duhovnicesc superior celorlalti oameni, pentru a putea primi si comunica adevarul descoperit, la care el nu ar fi putut ajunge singur. Sfintul autor va transmite apoi adevarul descoperit potrivit capacitatii sale intelectuale, culturale, potrivit originalitatii si a modului personal de exprimare. Cum si prin cine se descopera Dumnezeu? La inceput Dumnezeu s-a descoperit omului in mod direct. Apoi, dupa caderea in pacat, se descopera prin patriarhi; prin Moise comunica Legea Sa, iar prin profeti descopera venirea Mintuitorului. In cele din urma, Dumnezeu se descopera in mod desavirsit prin Fiul. Unde gasim noi fixata in scris Revelatia dumnezeiasca? In Sfinta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Cum se mai numeste astfel Revelatia divina? Se mai numeste si Cuvintul lui Dumnezeu. Nu toata Revelatia divina a fost fixata in scris. O parte din ea s-a pastrat pe cale orala. Cum se numeste aceasta? Se numeste Sfinta Traditie. De aceea, Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie, ca pastratoare a Revelatiei supranaturale, sint numite: Izvoarele Revelatiei dumnezeiesti. Cum putem intelege si patrunde adincul tainic al adevarurilor mintuitoare ale Revelatiei divine? Prin ratiunea luminata de credinta si mai ales prin trairea lor, ajutati fiind de harul divin.
S-a sustinut de unii rataciti de la dreapta credinta ca Revelatia dumnezeiasca nu ar fi fost posibila, privind mai intii pe Dumnezeu in chip absolut, nematerial, neschimbator si vesnic, care nu s-ar fi putut face cunoscut omului, fiinta materiala, trecatoare, schimbatoare. In al doilea rind, privindu-l pe om ca fiinta muritoare, care n-ar fi putut intelege Descoperirea lui Dumnezeu. La aceste obiectiuni raspundem ca intr-adevar Dumnezeu este Duh nematerial, neschimbator si vesnic, dar este in acelasi timp Fiinta Personala si ca Persoana stabileste relatii de comuniune si comunicare cu alte persoane. Omul este si el o persoana, creat dupa chipul lui Dumnezeu spre a comunica cu Dumnezeu. Sufletul lui este spiritual si tinde necontenit spre Dumnezeu. "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Psalmul XLI, 1).
Am vazut ca prin Revelatie si Inspiratie Duhul Sfint comunica scriitorului sfint adevarul de credinta mintuitor. Transmitindu-l el este primit, pastrat si formulat de Biserica pentru mintuirea credinciosilor. Aceasta fixare, sau formulare se face prin Asistenta Duhului Sfint. Deci, intre Revelatie, Inspiratie si Asistenta Duhului Sfint exista o unitate si legatura, data fiind lucrarea Acelui Duh Sfint. Dar sint si unele descoperiri. Astfel, spre deosebire de Inspiratie, Asistenta Duhului Sfint are o intensitate mai mica. In Inspiratie, sufletul omului este ridicat deasupra nivelului obisnuit, pe cand in Asistenta Duhului Sfint nu se cunoaste aceasta ridicare. Duhul Sfint asista Biserica sa nu greseasca atunci cand fixeaza sau formuleaza un adevar de credinta. Apoi, Inspiratia se comunica unei singure persoane, Asistenta se exercita asupra Bisericii intregi. Prin Inspiratie se comunica adevaruri noi, Asistenta precizeaza doar pe cele deja descoperite.
Din cele pina aici tratate vedem ca Revelatia Dumnezeiasca reprezinta Descoperirea din partea lui Dumnezeu a voii si lucrarii Sale facuta omului spre mintuirea sufletului.
Descoperirea dumnezeiasca prin prooroci referitoare la venirea Mintuitorului s-a implinit odata cu intruparea, moartea si invierea Sa. Decalogul la fel ca si toate poruncile Mintuitorului ramin o datorie de implinit de catre credinciosii tuturor timpurilor. "Nu am venit sa stric Legea, ci sa o implinesc", spune Mintuitorul cu privire la obligatia ce ne revine si noua de a o implini. Pe de alta parte, implinirea poruncilor Domnului ramine un mod si un mijloc de a ne arata iubirea pe care I-o purtam, spre mintuirea sufletului: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste... (Ioan XVI, 21). De Ma iubiti, paziti poruncile Mele" (Ioan XIV, 15), ne spune Mintuitorul.
Am vazut ca Revelatia divina este cuprinsa in mod egal in Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie. Asa ca, precum credinciosilor el revine datoria implinirii Cuvintului scris al Sfintei Scripturi, aceeasi datorie le revine de a implini si Sfinta Traditie, pastrata cu fidelitate si scumpatate de catre Biserica. Mintuitorul ne-a atras insa atentia sa fim cu luare aminte asupra faptului ca se vor ivi "multi profeti mincinosi", care vor veni in numele Lui cu fel de fel de descoperiri pretinse sfinte. Pretinsa lor descoperire dumnezeiasca fiind falsa, iar noi lasindu-ne prada ei, incercam riscul de a cadea de la adevaratul drum care duce la mintuire. De aceea, inca din epoca Bisericii crestine primare, scriitorul bisericesc Lactantiu, spre a ne feri sa cadem prada falselor descoperiri, ne indica criteriile dupa care putem cunoaste proorocia adeavarata. Adevaratii profeti predica toti un singur Dumnezeu; Nu sufera de o boala psihica; Nu sint inselatori; Nu umbla dupa averi si cistig; Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu; Proorociile lor s-au inmultit, sau se inmultesc intocmai. Cunoscand aceste criterii, putem combate falsele proorocii.
Biserica cea Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca, a pastrat si pastreaza cu sfintenie Revelatia dumnezeiasca asa cum Dumnezeu a dat-o, punind-o la indemina credinciosilor, odata cu mijloacele necesare mintuirii.
Pr. Prof. Sorin Cosma,
"Mitropolia Olteniei", nr. 6/1986, pag. 75-80.
Pentru a intra in comuniune cu cineva, sau in legatura cu ceva, se impune cunoasterea lui. De aceea si comuniunea vesnica cu Dumnezeu se bazeaza pe cunoasterea Lui. "Aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat... " spune Mintuitorul in Rugaciunea Arhiereasca (Ioan XVII, 3). Pentru a intra in comuniune cu Dumnezeu si a ne desavirsi viata duhovniceasca, trebuie sa-l cunoastem pe Dumnezeu, sa stim adica daca este un parinte, sau un stapin despotic; daca ne putem apropia de El si in ce forma; daca este milostiv, indurator, iertator; sau numai drept si necrutator; daca ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teama distrugatoare de suflet?! ... Apoi, cum ii putem noi cunoaste voia Lui, ce atitudine are El fata de lume, de existenta; sau si mai mult: cine este El?! ... Toate aceste premise care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaste prin Descoperirea pe care Insusi Dumnezeu a binevoit sa ne-o faca, dorind si El sa intre in legatura cu noi si sa ne mintuiasca in comuniune vesnica cu El. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numeste Revelatie dumnezeiasca.
In primul rind Dumnezeu poate fi descoperit de noi in creatia Sa. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea miinilor Lui o vesteste taria" (Psalmul XVIII, 1); "Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegindu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Romani I, 20).
Noi descoperim pe Dumnezeu din creatia Sa cu ajutorul ratiunii luminata de credinta. Pentru un credincios intreaga natura este o carte deschisa in care se poate citi despre atotputernicia, bunatatea, dreptatea, iubirea, frumusetea, atotstiinta Creatorului. "Chipul lui Dumnezeu il vad intr-o floare", spunea cineva. Nu ca floarea l-ar contine pe Dumnezeu, ci modul in care este organizata viata si frumusetea ei, ne duce cu gindul la cel ce are viata in Sine si isi descopera frumusetea vietii Sale, concretizind-o in creatia Sa. Acest mod de descoperire fireasca, naturala, cu mintea si simtirea proprie a Creatorului din creatia Sa, o numim revelatie naturala.
Dar, pe cale naturala, nu toata mintea il vede la fel pe Dumnezeu. Veacuri de-a rindul, datorita pacatului, spune Apostolul, oamenilor li s-a intunecat mintea si au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii in locul Facatorului... (Romani I, 25).
Pentru a fi evitata aceasta prapastioasa confuzie (a Creatorului cu faptura), Dumnezeu S-a descoperit in mod direct omului, spre a fi cunoscut (asa cum este El); spre a-I cunoaste voia; spre a intra dupa cuviinta in comuniune cu El. Datorita faptului ca Dumnezeu ca Duh absolut se afla in "lumina neapropiata" (1 Timotei VI, 16), fiind cu totul altceva decit noi oamenii, nu oricui i se descopera Dumnezeu si nu oricum. Dumnezeu se descopera pe cale supranaturala, comunicand direct voia Sa unor oameni alesi. Daca prima descoperire am numit-o naturala, pe aceasta o numim supranaturala, fiindca este facuta de Dumnezeu in mod direct si fiindca omul neputind ajunge singur la cunoasterea ei, o primeste prin mijloacele lui Dumnezeu mai presus de fire. Sfintul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu odinioara, "in multe rinduri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul..." (Evrei I, 1-2).
Revelatia este un proces tainic, o comunicare directa din partea lui Dumnezeu adresata omului spre mintuirea sufletului. Ea reprezinta cuvintul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfint.
Dupa cum am aratat mai sus, datorita importantei cu totul exceptionale pe care o prezinta Descoperirea lui Dumnezeu, ea nu este comunicata oricui, ci anumitor persoane alese in mod special (de catre Dumnezeu) in acest scop. In Vechiul Testament, cartile profetice pastreaza peste tot constiinta profetului ca este chemat de Dumnezeu spre a indeplini o misiune sfinta, ca ceea ce el comunica nu sint cuvintele sale ci Descoperirea lui Dumnezeu, Cuvintul lui Dumnezeu. Profetul simte ca este ridicat cu duhul la o stare superioara, care nu este comuna oamenilor si la care nu poate ajunge orice om, ci numai cei chemati in mod special de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acei cu care Dumnezeu comunica au fost pregatiti ca sa poata primi comunicarea si mai departe au fost facuti capabili ca sa poata transmite Descoperirea lui Dumnezeu. Daca comunicarea lui Dumnezeu o numim Revelatie, pregatirea omului pentru a putea primi si transmite aceasta comunicare, o numim Inspiratie divina. Revelatia nu se poate face deci fara Inspiratie. Acelasi Duh al lui Dumnezeu care graieste prin prooroci, insufla pregatirea de a primi si posibilitatea de a comunica. Fara pregatire din partea lui Dumnezeu, Descoperirea nu ar fi posibila. Altfel spus, Revelatia nu este posibila fara Inspiratie.
Cum se savirseste procesul de comunicare a adevarului dumnezeiesc prin Inspiratia Duhului Sfint? Raspunsurile sint diferite. Unii spun ca Duhul Sfint il fereste doar de greseala pe sfintul autor care pune in scris comunicarea lui Dumnezeu. Altii spun ca Descoperirea adevarului ar avea un caracter verbal, in sensul ca Duhul Sfint ar dicta, iar scriitorul sfint ar pune in scris tot ceea ce a auzit. Aceste pareri exprima doua extreme, care raspund unilateral problemei enuntate. Noi spunem ca Duhul Sfint intr-adevar fereste de greseala pe sfintul scriitor, dar in acelasi timp ii si inalta duhovniceste sufletul deasupra starii comune, spre a putea intelege si simti ceea ce comunica. Nu este deci anulata personalitatea scriitorului de aceea unele scrieri au un stil, altele un alt stil; unele au o adincime duhovniceasca mai mare, altele mai mica, desi acelasi Duh Sfint a comunicat adevarul de credinta. Daca ar fi dictat, cum am vazut ca s-a spus, atunci nu ne putem explica deosebirile si varietatea formei de redare a diferitilor autori inspirati de acelasi Sfint Duh. Asadar, Inspiratia are un caracter tainic de pregatire si de comunicare a adevarului de credinta, dar in acelasi timp si un caracter sinergic, adica de conlucrare intre Duhul Sfint, care comunica adevarul si personalitatea sfintului scriitor care primeste si transmite in scris acest adevar mintuitor.
Revelatia dumnezeiasca s-a desfasurat in timp si cuprinde trei perioade mari. Prima perioada este inainte de caderea omului in pacat, cand Dumnezeu se descopera omului, comunica cu el in mod direct, "fata catre fata". A doua perioada este dupa caderea omului in pacat pina la venirea Mintuitorului. Dumnezeu se descopera prin Lege si prooroci. Legea comunica voia lui Dumnezeu, il tine pe om in apropierea Sa si il pregateste pentru primirea unui Izbavitor. Proorocii comunica voia lui Dumnezeu atunci cand cei care au primit Legea lui Dumnezeu, se departeaza de El. Profetii mai comunica oamenilor si planul lui Dumnezeu de a-i izbavi din robia apasatoare a pacatului. Prin profeti Dumnezeu descopera chiar si timpul cand va veni Mintuitorul. Partea a treia este descoperirea Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o descoperire dumnezeiasca deplina si directa, fiindca Fiul este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Ca Dumnezeu ne descopera adevarul deplin despre Sfinta Treime si a modului de a intra in comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunica acest adevar sub o forma in care toti il pot primi si intelege. De aceea spunem ca Revelatia Fiului lui Dumnezeu este desavirsita.
Ce a determinat pe Dumnezeu sa se descopere omului? Dumnezeu se descopera omului datorita faptului ca "Dumnezeu este iubire", iar iubirea nu poate ramine izolata. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a comunica cu El si astfel sa intre in comuniune cu El. Si ca dovada ca nu l-a parasit pe om este ca si atunci cand omul cazind in pacat, a devenit "fiu al miniei lui Dumnezeu", totusi Dumnezeu nu inceteaza sa-l iubeasca, nu renunta la planul iubirii Sale care L-a determinat sa-l aduca la existenta, sa insufle in fiinta lui "suflarea" Sa divina. Si tocmai din aceasta iubire, Dumnezeu se descopera in cele din urma prin Fiul. Se face cunoscut in mod direct, comunica "fata catre fata", atragind pe oameni, pe fiii iubirii Sale in comuniune cu El. De aceea, daca Dumnezeu ni se descopera in Vechiul Testament ca un Stapin direct, in Noul Testament, prin Fiul intrupat noi il cunoastem ca pe un Parinte bun si iubitor. Aceasta deosebire este determinata de faptul ca cei din Vechiul Testament se aflau sub robia pacatului care departeaza pe Dumnezeu, pe cand prin Descoperirea Noului Legamint oamenii se afla sub razele binefacatoare ale milostivirii lui Dumnezeu, ale sfinteniei si iertarii acordate de Fiul lui Dumnezeu intrupat si inviat.
Am vazut ca Revelatia divina o gasim in Sfinta Scriptura care reprezinta Cuvintul lui Dumnezeu scris sub inspiratia Duhului Sfint. Dar o gasim si in Sfinta Traditie, ca o Descoperire orala facuta in mod desavirsit de catre Fiul lui Dumnezeu intrupat. De fapt, Domnul nici nu a scris. El a descoperit pe Dumnezeu Tatal si voia Lui prin viu grai si a poruncit Sfintilor Apostoli, nu sa scrie, ci sa propovaduiasca si sa boteze, adica sa transmita harul mintuitor al Sfintelor Taine (Matei XXVIII, 19). De aceea Apostolul precizeaza ca "credinta este din auzire, iar auzirea prin Cuvintul lui Hristos" (Romani X, 17). De altfel, cuvintul scris al Sfintelor Evanghelii nici nu retine tot ceea ce a propovaduit si a invatat Mintuitorul prin viu grai. Sfintul Evanghelist Ioan la sfirsitul Evangheliei sale arata ca "sint si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris" (XXI, 25). Nici Sfintii Apostoli nu au cuprins in scris toata invatatura Domnului. Ei au transmis adevarul mintuitor prin viu grai si l-au lasat Bisericii ca pe o Sfinta traditie mostenita de la Mintuitorul. Datorita acestui fapt, Sfintul Apostol Pavel indeamna pe crestinii din Tesalonic: "tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvint, fie prin epistola noastra" (II Tesaloniceni II, 15). Este si firesc ca valoarea Sfintilor Parinti sa fie egala cu cea a Sfintei Traditii, intrucit unul este adevarul de credinta propovaduit si scris; Unul este Duhul Sfint care inspira atit pe cel ce propovaduieste, cit si pe cel ce scrie acelasi cuvint al lui Dumnezeu. De aceea putem spune ca izvoarele revelatiei divine sint Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie.
De cite feluri este Revelatia divina? De doua feluri: naturala, prin care Dumnezeu ni se descopera prin creatia Sa si supranaturala, cand Dumnezeu ne comunica direct voia Sa. Cu care act se interpatrunde Revelatia supranaturala? Cu Inspiratia divina? Revelatia dumnezeiasca fiind o comunicare intre Dumnezeu si om, ce caracter are ea? Are caracter teandric. Dar Inspiratia? Are caracter tainic si sinergic. Cum se manifesta caracterul sinergic al inspiratiei? Duhul Sfint fereste pe scriitorul sfint de a nu gresi atunci cand comunica un adevar de credinta spre mintuirea oamenilor. Pe de alta parte, Duhul Sfint ii ridica sufletul la un nivel duhovnicesc superior celorlalti oameni, pentru a putea primi si comunica adevarul descoperit, la care el nu ar fi putut ajunge singur. Sfintul autor va transmite apoi adevarul descoperit potrivit capacitatii sale intelectuale, culturale, potrivit originalitatii si a modului personal de exprimare. Cum si prin cine se descopera Dumnezeu? La inceput Dumnezeu s-a descoperit omului in mod direct. Apoi, dupa caderea in pacat, se descopera prin patriarhi; prin Moise comunica Legea Sa, iar prin profeti descopera venirea Mintuitorului. In cele din urma, Dumnezeu se descopera in mod desavirsit prin Fiul. Unde gasim noi fixata in scris Revelatia dumnezeiasca? In Sfinta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Cum se mai numeste astfel Revelatia divina? Se mai numeste si Cuvintul lui Dumnezeu. Nu toata Revelatia divina a fost fixata in scris. O parte din ea s-a pastrat pe cale orala. Cum se numeste aceasta? Se numeste Sfinta Traditie. De aceea, Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie, ca pastratoare a Revelatiei supranaturale, sint numite: Izvoarele Revelatiei dumnezeiesti. Cum putem intelege si patrunde adincul tainic al adevarurilor mintuitoare ale Revelatiei divine? Prin ratiunea luminata de credinta si mai ales prin trairea lor, ajutati fiind de harul divin.
S-a sustinut de unii rataciti de la dreapta credinta ca Revelatia dumnezeiasca nu ar fi fost posibila, privind mai intii pe Dumnezeu in chip absolut, nematerial, neschimbator si vesnic, care nu s-ar fi putut face cunoscut omului, fiinta materiala, trecatoare, schimbatoare. In al doilea rind, privindu-l pe om ca fiinta muritoare, care n-ar fi putut intelege Descoperirea lui Dumnezeu. La aceste obiectiuni raspundem ca intr-adevar Dumnezeu este Duh nematerial, neschimbator si vesnic, dar este in acelasi timp Fiinta Personala si ca Persoana stabileste relatii de comuniune si comunicare cu alte persoane. Omul este si el o persoana, creat dupa chipul lui Dumnezeu spre a comunica cu Dumnezeu. Sufletul lui este spiritual si tinde necontenit spre Dumnezeu. "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Psalmul XLI, 1).
Am vazut ca prin Revelatie si Inspiratie Duhul Sfint comunica scriitorului sfint adevarul de credinta mintuitor. Transmitindu-l el este primit, pastrat si formulat de Biserica pentru mintuirea credinciosilor. Aceasta fixare, sau formulare se face prin Asistenta Duhului Sfint. Deci, intre Revelatie, Inspiratie si Asistenta Duhului Sfint exista o unitate si legatura, data fiind lucrarea Acelui Duh Sfint. Dar sint si unele descoperiri. Astfel, spre deosebire de Inspiratie, Asistenta Duhului Sfint are o intensitate mai mica. In Inspiratie, sufletul omului este ridicat deasupra nivelului obisnuit, pe cand in Asistenta Duhului Sfint nu se cunoaste aceasta ridicare. Duhul Sfint asista Biserica sa nu greseasca atunci cand fixeaza sau formuleaza un adevar de credinta. Apoi, Inspiratia se comunica unei singure persoane, Asistenta se exercita asupra Bisericii intregi. Prin Inspiratie se comunica adevaruri noi, Asistenta precizeaza doar pe cele deja descoperite.
Din cele pina aici tratate vedem ca Revelatia Dumnezeiasca reprezinta Descoperirea din partea lui Dumnezeu a voii si lucrarii Sale facuta omului spre mintuirea sufletului.
Descoperirea dumnezeiasca prin prooroci referitoare la venirea Mintuitorului s-a implinit odata cu intruparea, moartea si invierea Sa. Decalogul la fel ca si toate poruncile Mintuitorului ramin o datorie de implinit de catre credinciosii tuturor timpurilor. "Nu am venit sa stric Legea, ci sa o implinesc", spune Mintuitorul cu privire la obligatia ce ne revine si noua de a o implini. Pe de alta parte, implinirea poruncilor Domnului ramine un mod si un mijloc de a ne arata iubirea pe care I-o purtam, spre mintuirea sufletului: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste... (Ioan XVI, 21). De Ma iubiti, paziti poruncile Mele" (Ioan XIV, 15), ne spune Mintuitorul.
Am vazut ca Revelatia divina este cuprinsa in mod egal in Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie. Asa ca, precum credinciosilor el revine datoria implinirii Cuvintului scris al Sfintei Scripturi, aceeasi datorie le revine de a implini si Sfinta Traditie, pastrata cu fidelitate si scumpatate de catre Biserica. Mintuitorul ne-a atras insa atentia sa fim cu luare aminte asupra faptului ca se vor ivi "multi profeti mincinosi", care vor veni in numele Lui cu fel de fel de descoperiri pretinse sfinte. Pretinsa lor descoperire dumnezeiasca fiind falsa, iar noi lasindu-ne prada ei, incercam riscul de a cadea de la adevaratul drum care duce la mintuire. De aceea, inca din epoca Bisericii crestine primare, scriitorul bisericesc Lactantiu, spre a ne feri sa cadem prada falselor descoperiri, ne indica criteriile dupa care putem cunoaste proorocia adeavarata. Adevaratii profeti predica toti un singur Dumnezeu; Nu sufera de o boala psihica; Nu sint inselatori; Nu umbla dupa averi si cistig; Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu; Proorociile lor s-au inmultit, sau se inmultesc intocmai. Cunoscand aceste criterii, putem combate falsele proorocii.
Biserica cea Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca, a pastrat si pastreaza cu sfintenie Revelatia dumnezeiasca asa cum Dumnezeu a dat-o, punind-o la indemina credinciosilor, odata cu mijloacele necesare mintuirii.
Pr. Prof. Sorin Cosma,
"Mitropolia Olteniei", nr. 6/1986, pag. 75-80.
Saturday, August 1, 2009
Subscribe to:
Posts (Atom)